Am iubit femeia inca de mic copil. Si nu ma refer aici la mica-mea caci desigur , mama mi-a fost fiinta suprema.
Ma refer aici la alt gen de iubire.
Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca am iubit sa iubesc...si continui sa o fac.
Prima dragoste se spune ca nu o uiti niciodata. Dar nimeni nu-ti spune concret din ce motive nu o uiti si se creeaza din start o prezumtie a faptului ca nu o uiti de cat amar de bine ti-a fost. Eu cred ca nu e general valabil.
Cred ca e absolut imposibil sa o uiti deoarece erai novice in tainele astea, si orice ti s-ar fi intamplat avea sa ti se intipareasca in suflet si in minte pentru totdeauna si poate, de ce nu, sa-si puna amprenta serios asupra ta, sa te schimbe, sa te individualizeze ca tip de parte intr-un cuplu.
Nu zic deci ca nu exista o prima iubire neuitata de frumoasa, dar nu putem exclude cealalta varianta, cand nu o uiti din pricina suferintei simtite atat de adanc in fragezimea totului tau de atunci.
Am iubit-o pe Adriana cu toata fiinta. Uitasem de mama, tata, catel, purcel, am ridicat frumos un piedestal si vreme de 2 ani i-am tot adus ofrande si am sacrificat animale - animalul din mine, animalul din ea...
A doua iubire a fost interzisa. Trebuia sa cunosc si aceasta fateta! Doamna mea, era mai in varsta decat mine, implicata intr-o relatie serioasa de vreo 7 ani, pe picior de maritis. Am invatat de la Sorina tot ceea ce ma defineste acum pe plan profesional, nu vreau sa dezvolt , asta e o alta discutie. De altfel, pot sa spun ca ea m-a inspirat... respirat, expirat !! Nu stiu de ce a ramas cu Robert, nu o facea fericita, se vedea, ba chiar de multe ori mi-o si spunea, insa poate ca iubirea are si aceasta haina cateodata - a obisnuitei, a confortului.
Ajuns la usa maturitatii, am cunoscut-o pe Fatima! La prima vedere, tipa echilibrata, destul de amuzanta si cel mai important - Fatima iubea cu patima ! Atata pasiune, atata sentiment, la fel de repede s-a si stins. Dar am iubit-o. Sa zicem ca aici am cunoscut iubirea fugitiva, grabita , stiu! Iubirea fulger!
Incet, incet, credeam ca incepusem sa ma dezmeticesc. Credeam ca asta e realitatea, monotona si gri - formata din doi biti, doi pasi - stang, drept, doua nonculori - alb negru, doua faze - fericit, trist.
Pana la Daria. Constiinta mi-a explodat, ratiunea alerga, o furtuna de culori imi invadase zarea, batai de inima in ritm alert...frate, nu mai paseam, dansam! Dar ce sa crezi? Si povestea asta s-a terminat . Capitolul Daria nu are sfarsit, dar cu siguranta are punct. Brusc, fara sens, din motive aparent hilare, un punct mare exista.
Finalul meu, ar fi o intrebare: cand se satura un om sa tot iubeasca, sa tot spere, sa tot caute agatandu-se de mici iluzii, masti si fericiri de moment?
